Publicat: 2009-05-30 18:38:32

„Străjerii” de pretutindeni ai drumurilor moldoveneşti

Cu toate acestea, multe aşezări umane au fost înfiinţate lângă izvoraşe cu debit mic, care prin capacitatea lor nu puteau satisface pe deplin nevoile populaţiei în ceea ce priveşte asigurarea cu apă. În acest sens, în locul cu vână de apă era săpată o groapă ce servea în calitate de rezervor natural, un pic mai jos de albia cursului izvorului era îngropat un trunchi găunos de arbore numit în unele localităţi ştiubei, iar în altele budăi. În astfel de budăi se acumulau şi se păstrau zilnic peste 1 – 2 m3 de apă rece şi proaspătă de izvor de cea mai bună calitate – o cantitate mare pentru acele vremuri, care putea să satisfacă necesităţile vitale ale unei mici comunităţi. De folosirea budăilor amintesc toponimele Budă, Budăi, Budăile, Budeşti, Budac, răspândite în multe localităţi ale Moldovei. De la forma de captare a apei potabile provin şi denumirile unor sate. De exemplu, satul Buda din raionul Călăraşi, patru sate Budăi în raioanele Ialoveni, Orhei, Taraclia şi Teleneşti, Budeşti – o suburbie a capitalei.

Cu timpul oamenii, studiind mai bine caracteristicile apelor freatice, au început să capteze apele nu numai din izvoarele situate la suprafaţa pământului, ci şi din cele ascunse sub pământ, la adâncimi relativ mici, de câţiva metri. Prezenţa acestor izvoare era indicată de creşterea în abundenţă a bozului şi podbalului, plante iubitoare de apă. Respectând un cod deontologic nescris al căutătorilor de ape şi ferecătorilor de izvoare, oamenii au perfecţionat sistemul izvorului până la crearea fântânii.

Ca materie primă de bază pentru construcţia primelor fântâni servea lemnul de stejar, datorită calităţilor sale extraordinare de a se întări în apă, spre deosebire de alte specii, care, putrezind cu timpul, afectau calitatea apei. Un reviriment în domeniul de referinţă a constituit apariţia fântânilor cu cumpănă, datorită cărora a fost posibilă o oarecare reducere a contaminării surselor de apă. Sporul demografic şi necesităţile crescânde ale populaţiei în apă potabilă, precum şi specificul geografic al localităţilor au determinat crearea fântânilor cu scripete, prin intermediul cărora apa putea fi dobândită la adâncimi mai mari de 10 – 12 m. Ulterior scripetele a fost înlocuit cu un val obişnuit cu coarbă, care permitea a economisi munca fizică la scoaterea apei. În sec. XVII – XVIII fântâna cu val era folosită în toate satele unde adâncimea apei nu permitea utilizarea fântânilor cu cumpănă, iar în prima jumătate a sec. XX, aceasta devine unicul tip de fântână, care spre deosebire de cea cu cumpănă, este mult mai comodă şi ocupă puţin spaţiu. De construcţia fântânilor sunt legate diferite obiceiuri şi tradiţii care variază de la o localitate la alta. În cele ce urmează vă prezentăm câteva din ele.

Bunăoară, în satul Hârtopul Mare, raionul Criuleni, fântâna era începută de către bărbaţi în zi de post, miercurea sau vinerea. După ce se delimita sectorul de teren unde creştea bozul, era invitat cel mai bătrân om din sat, care îşi scotea căciula, îşi făcea cruce în patru părţi, se învârtea de câteva ori în jurul său şi o arunca peste cap. Acolo unde cădea căciula, se stabilea centrul fântânii.

În satul Dângeni, r. Ocniţa, locul pentru fântână era arătat de un copil, care făcea o cruce cu vârful hârleţului. Peste această cruce se aşternea un prosop, pe care se punea un colac şi sare. Apoi toţi fântânarii se aşezau în jurul acestui loc. Fântânarul principal lua prosopul. Când dădeau de prima vână de apă, scoteau o găleată cu apă din care gustau pe rând stăpânii, fântânarii şi alţi oameni aflaţi prin apropiere.

Destul de ciudate se prezintă obiceiurile practicate în Nordul republicii. De exemplu, în satul Corpaci, r. Edineţ, fântânarii cu experienţă considerau de bun augur ca lucrările de construcţie a fântânii să înceapă când pe cer apare Crai Nou, adică luna nouă, care este în perioada de creştere. Se credea că precum luna creşte şi se împlineşte, tot aşa şi izvorul se va ridica mai aproape de suprafaţa pămîntului. Pe locul selectat al viitoarei fântâni se puneau patru lumânări, câte două din partea de răsărit şi din cea de asfinţit. Locul ales era stropit cu apă sfinţită cu busuioc, legat cu aţă roşie ca să fie cu noroc. Nişte babe aduceau într-o farfurie grâu, bănuţi, lumânări, prosoape şi doi copii de 7-8 ani (o fată şi un băiat). Pe băiat, prin pişcături puternice, îl făceau să plângă, deoarece cu cât plânge băiatul mai tare, cu atât mai repede o să apară izvorul. Apoi băiatului i se dădea un hârleţ, iar fetei o lopată, fiind aşezaţi, respectiv, cu faţa spre răsărit şi spre asfinţit. Zicând Doamne ajută, băiatul înfigea în mod ritualic hârleţul pe latura de răsărit – cum răsare de repede soarele dimineaţa, aşa să răsară izvorul. Pe urmă copiii se schimbau cu locurile, repetând gesturile ritualice, după care începeau a săpa fântânarii adevăraţi.

În trecut prima apă din izvorul proaspăt descoperit era considerată neîncepută, existând credinţa că ea are calităţi terapeutice deosebite. Ea era utilizată în cadrul ritualurilor de descântec sau la lecuirea bolilor de ochi, fiindcă această apă neîncepută prima oară vedea lumina zilei.

Pentru săpatul fântânii nu se plătea. Se spune că cine lucrează la fântână, va avea apă din ea pe lumea cealaltă. De asemenea, izvorul nu se vinde, nu se cumpără, indiferent de faptul cine face fântâna, ea rămâne un bun public. Fântânarii explică acest lucru în felul lor. Dacă nu simţi atracţie către lucrul de fântânar, mai bine nu lucra. Fântânarul nu are voie să omoare cîini, pisici sau alte animale din stradă, să bată pe cineva ori să săvârşească oricare fapte rele. El trebuie să fie pe toată perioada construirii fântânii cu inima şi sufletul curat.

Conform datinilor strămoşeşti, cei care se află în preajma fântânii sau se apropie în timpul săpatului ei, nu trebuie să se certe sau să înjure. Femeile, indiferent de vârstă, pe toată perioada cât se sapă fântâna pînă la găsirea izvorului, nu au voie să se uite în ea. După credinţa populară, ignorarea acestei din urmă interdicţii ar duce la prăbuşirea pereţilor fântânii şi la dispariţia izvorului. Aceeaşi credinţă populară le interzice fântânarilor să aibă relaţii intime cu nevestele lor cu trei zile înainte de a începe săpatul fântânii şi alte trei zile după ce se termina fântâna, deoarece trebuie să fie neîntinaţi, altfel fuge izvorul. Săparea unor fântâni putea să dureze mai multe luni (mai ales când se întâlneau straturi de piatră dură) şi în toată această perioadă, fântânarii erau obligaţi de tradiţie să păstreze curăţenia spirituală şi cea trupească.

Atitudinea deosebită a moldovenilor faţă de apă a creat şi o atitudine aparte faţă de cei care construiesc fântâni. De altfel, a face o fântână se consideră o faptă de rezonanţă publică, or ”un om trebuie ca în viaţa lui să-şi construiască o casă, să sădească un pom şi să sape o fântână” spune un vechi proverb popular.

Materialul a fost pregătit pe baza Atlasului Ecologic „Fântâni şi izvoare”

Buletinul REC Moldova